Cronici spectacol The History Boys




CRISTINA RUSIECKI: "Pe cei care se plâng că teatrul nu mai vorbeşte despre teme importante, că selectează felii mult prea subţiri de viaţă, adesea lipsite de relevanţă, pe motiv că existenţa noastră se consumă într-o sumă de nimicuri, considerând că străvechiul set al virtuţilor s-a perimat în teatrul, inevitabil, oglindă a lumii, îi invit să meargă la The History Boys. Poveşti cu parfum de liceu de Alan Bennett, în regia lui Vlad Cristache, de la Teatrul Excelsior. Una dintre marile bucurii ale festivalului! Atât de rare sunt spectacolele care tratează problemele lumii noastre prin prisma valorilor fundamentale, încât cel de la Excelsior nu trebuie cu nici un chip ratat.
Vorbind despre tendinţele dominante ale societăţii noastre, manipularea şi împachetarea informaţiei în forme cât mai digerabile şi implicit vandabile, în contrapartidă cu adevărul, autorul britanic le etalează bãtându-se cap în cap. Una rãmâne relevantă pentru şcoala veche, în care educaţia vehiculează adevăruri indubitabile şi valori culturale prin definiţie non-pragmatice. Practica zilelor noastre le cosmetizează, le îmbracă în forme pernicioase care dirijează deliberat percepţia, conducând-o în direcţia dorită de cel ce asamblează informaţia. Futilităţile, micile delicii de consum, povestioarele cu haz surpă încet-încet locul de drept al adevărului obiectiv. Cu alte cuvinte, manipulează. În societatea vorbelor goale, dar meşteşugite, unde forma discursului, şi nicidecum teremenul de referinţă ia ochii, adevărul pare să fi căzut în coada indicilor de interes. Iar valorile umaniste, cele care formează latent spiritul, figurând, prin acumulări continue, temeiurile fundamentale ale minţii şi ale existenţei, cu lipsa lor de aplicabilitate imediată, nu mai interesează pe nimeni.
Tărâmul pe care se dispută cele două direcţii din şcoală, cea veche şi cea nouă, este un liceu britanic cu elevi tobă de carte (prilej pentru umor de calitate, cu multe referinţe culturale – marfă atât de rară azi!) care se pregătesc să dea admiterea la Oxford şi Cambridge. De o parte stă metoda veche, cu educaţia întemeiată pe informaţii temeinice, de care răspunde profesoara de istorie (Daniela Ioniţă-Marcu, sută la sută credibilă şi nuanţată în pedagogul reţinut, dar uman până în vârful unghiilor, plină de un bun-simţ „britanic“), alături de profesorul de cultură generală, un bătrân delicios, esenţa umanismului nepractic. Prin vis, literatură şi joc, acesta conferă anvergură spirituală învăţăceilor, colorându-le personalitatea în nenumărate tuşe. Mihai Dinvale este creatorul unui personaj de pus pe rană, cea a derizoriului de toate zilele. Un bătrân deopotrivă ludic şi vulcanic, înţelept şi visător; cu toată atracţia lui sexuală pentru tinerii discipoli, un adevărat formator de opinii.
De partea cealaltă, directorul liceului, funcţionar fără anvergură intelectuală, interesat de performanţele liceului, de fonduri şi de bunăvoinţa autorităţilor, nu exclude micile şantaje. Cristian Nicolaie realizează un personaj fin, pe muchea dintre administratorul unsuros-versatil şi pedagogul dispus să recunoască valorile. Dar adevăratul reprezentant al lumii de azi este tânărul profesor, hipsterul intelectual de bonton, pentru care informaţia plictiseşte dacă nu se livrează în forme futil-zornăitoare. Într-o notă reţinută, cu mijloace pe cât de minimale pe atât de eficiente, Radu Iacoban creează intelectualul sec al zilelor noastre.
Cu un asemenea text magistral, regizorul Vlad Cristache reuşeşte o montare onestă în toată puterea cuvântului. Ridicaţi din sprâncene? Daţi-mi voie să vă amintesc că onestitatea se numără printre valorile speciei. The History Boys. Poveşti cu parfum de liceu este un spectacol bine făcut, cu ritmuri variate, cu muzică, dar şi cu necesarul dram de poezie, cu vervă şi energie, cu personaje (recte interpretări actoriceşti) care merg direct la inimă. Un spectacol pe care ai avea oricând chef să-l revezi. Fie şi numai de dragul tipologiei sale diverse. George Albert Costea, cu abilităţi vocale remarcabile şi o prezenţă de scenă de invidiat, într-un evreu gay, conturează un personaj rotund şi uman care cucereşte publicul. Cezar Grumăzescu este autorul unul adolescent memorabil, cald, inteligent şi sensibil, capabil să confere minţii noastre îmbâcsite un binefăcător refresh. Alexandru Ion interpretează cu detaşare cool, din cale afară de credibilã, obiectul de atracţie sexuală al tuturor, fie că e vorba de secretara directorului, fie de colegul gay, fie de profesorul în prag de pensie. Inteligent, posesor al unei utile labilităţi morale, personajul său va deveni intelectualul găunos în a cărui recuzită se numără, la nevoie, şi micile şantaje. Dan Clucinschi conturează rugbistul energetic, cu o explozie de vitalitate, nu neapărat inteligent, cât uman şi bine intenţionat. Gabriel Costin, Alexandru Voicu şi Radu Mateucă se înscriu, la rândul lor, într-o galerie de portrete pe deplin reuşită.
Valori fundamentale, ritm, adevăr, tinereţe şi energie. Ce mai poate să-şi dorească un spectacol ca să fie pe gustul publicului? Mergeţi să vedeţi The History Boys. Poveşti cu parfum de liceu. Lăsaţi-vă purtaţi de umorul de bună calitate şi de pledoaria umanistă. Şi să nu vă miraţi dacă va deveni unul dintre preferatele dumneavoastră. Cu asemenea spectacole, să tot pledezi pentru tineri! "
http://revistacultura.ro/nou/2015/10/ia-eu-fac-ce-fac-de-mult-pledez-pentru-tineri/



Spectacolul se bazează pe o piesă scrisă de Alan Bennett, foarte cunoscut actor, scenarist, dramaturg  englez,  încununată cu mai multe premii, între care Laurence Olivier Award, Drama Desk Award, Tony Award. De la premiera ei absolută în 2004, la Royal National Theatre din Londra, s-a bucurat de apreciere într-un turneu prin toată lumea şi a cunoscut  numeroase montări din Europa până în Statele Unite ale Americii şi în Australia. A contribuit desigur la această notorietate o adaptare cinematografică a piesei, cu aceeaşi distribuţie, la doi ani de la premieră, în regia lui Nicholas Hytner. Suntem în anii 1980, într-un colegiu din nordul Angliei, unde o clasă terminală, cu profilul istorie, se pregăteşte pentru vestitele Universităţi Cambridge şi Oxford sub îndrumarea lui Hector, profesor aflat la finele carierei sale. Metoda sa pedagogică afişând cu voluptate blazarea şi indolenţa începe să nu mai fie pe placul directorului şcolii care îşi doreşte performanţă în cursa liceenilor către amintitele citadele ale învăţământului superior. De aceea, îl aduce în liceu pe un tânăr profesor suplinitor, Irwin. Acesta se dovedeşte adeptul unei atitudini detaşate, chiar provocatoare dacă nu de-a dreptul cinice şi ireverenţioase faţă de subiectele abordate la cursuri şi se străduieşte să le-o impună elevilor, încât ei să reuşească o personală  „ieşire din rând”  pentru afirmarea la testele pe care le au de trecut şi, fireşte, mai departe, pentru marele examen al vieţii (piesa are şi un „epilog” din care aflăm ce ajuns fiecare licean după nişte ani, lăsându-ne să apreciem cât şi cum a contat în aceste destine şcoala). Irwin va intra în conflict deschis atât cu Hector, cât şi cu titulara catedrei de istorie, d-na Lintott. În pofida intrigilor de cancelarie şi a neîncrederii iniţiale a elevilor, rezultatul la admitere va fi uluitor.

Dincolo de acest fir central, textul se dovedeşte foarte ofertant printr-o articulare de teme care se nasc din relaţia personajelor şi din multitudinea situaţiilor, exprimate prin  replici suculente. Ele fac desigur trimitere  la timpul acţiunii (de aici „parfumul de liceu” din subtitlul spectacolului), dar peste acel strat sunt perfect decelabile pe scenă, în două ceasuri cât durează reprezentaţia, probleme care rămân de mare interes şi gravă actualitate, referitoare la fundamentul educaţiei, la necesitatea însuşirii temeinice a cunoştinţelor, sunt generate întrebări despre alegerea ţelurilor în viaţă, despre colegialitate şi prietenie, despre religie şi raportarea prin ea la societate, despre alteritate, despre sexualitate şi homosexualitate, lucruri care frământă privitorul adolescent, pe care spectacolul le abordează curajos dar fără etalare pretenţioasă ori, Doamne fereşte, tendenţioasă, pe care publicul de toate vârstele le va primi cu plăcere într-un spectacol  atrăgător şi pentru elevi, şi pentru profesori, şi pentru părinţi. O alegere inspirată a fost şi invitarea regizorului Vlad Cristache pentru a pune în scenă piesa. El o şi traduce într-un stil capabil să apropie mai mult publicul de povestea pe care o decupează aproape cinematografic şi o transpune într-un cadru de joc funcţional în acest scop, pe care tot el l-a imaginat. Cu histrionismul său special, pune gingaşe accente care dau câte o întorsătură bine venită şi duc la timpul potrivit pe alt palier întâmplările, clădeşte alura fiecărui personaj cu minuţie dublată de o generozitate faţă de actor  pe care a dovedit-o deja pe mai multe scene din ţară şi din Bucureşti unde a montat. Iar după spectacolul său de succes  de la Teatrul Mic, iată că îl doreşte alături şi de această dată pe Mihai Dinvale, iar actorul invitat la Excelsior izbuteşte o cuceritoare creaţie în rolul lui Hector, ce dă seama de experienţa şi de personalitatea sa artistică remarcabilă.
Alături de Cristian Nicolae, în rolul directorului, actor care înfăţişează credibil grijile şi preocupările multiple ce incumbă din această funcţie în conducerea liceului, şi de Daniela Ioniţă-Marcu, actriţă care pune calde tuşe de umanitate, de comprehensiune  în conturarea exigentei profesoare Lintott, Vlad Cristache alege şi conduce cu mână fermă în distribuţie un grup de actori tineri şi foarte tineri. Unii au parte de roluri mai generoase în ce priveşte replicile pe care le au de rostit, cum este cazul lui George Albert Costea, un clocot de mobilitate prin vorbă, gest, atitudine, în rolul evreului minion, ambiţios, îndrăzneţ Posner, al lui Alexandru Ion, creionând cu atenţie rolul unui soi de lider între colegi (Dakin), al lui Cezar Grumăzescu, preocupat să împace aplecarea către religie şi pe aceea către jurnalism a elevului Scrips, ori al lui Dan Clucinschi întrupându-l pe Rudge, cel care pune mai mult preţ pe sport decât pe învăţătură. Sunt însă şi roluri care ar putea fi socotite de plan secund, dar pe care interpreţii le fac foarte vii în contextul derulării întâmplărilor, printr-o permanentă conectare la jocul scenic şi îi numesc pe Gabriel Costin, care face din nou dovada realelor sale înzestrări comice în rolul Timms, pe Mihai Conrad Mericofer, întrupându-l pe Lockwood cel bântuit de spiriduşul neîncrederii, pe Alexandru Voicu, în musulmanul Aktar şi pe Radu Mateucă, în Crowther. Fiecare dintre cei opt interpreţi ai elevilor, dincolo de aceste nuanţe bine articulate în cazul fiecărei partituri, contribuie la imaginea unui grup omogen, capabil să iradieze acea energie benefică spectacolului în ansamblu, care constituie nucleul lui forte. Cu toţii sunt apariţii familiare şi apreciate în teatrul independent, ca şi Radu Iacoban care reuşeşte să confere pertinente nuanţe rolului Irwin.



Şi luând în considerare această largă deschidere a porţilor Teatrului Excelsior către ei, cred că putem vorbi, în alt plan al abordării acestui proiect cu History boys, de o şansă în plus acordată talentaţilor exponenţi ai unor generaţii de actori supradimensionate prin însumarea promoţiilor la nivelul întregii ţări. Acum când remarcăm în dezbaterile din întrunirile breslei sau în mediul online încrucişate luări de poziţie referitoare la teatrul pentru adolescenţi, la teatrul pentru tineri, în ce priveşte dramaturgia, repertoriul, montările ş.a.m.d. cele mai potrivite, iată că la Teatrul Excelsior nu numai că se vorbeşte, dar se şi face.
Mariana Ciolan in Revistateatralaradio http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/?p=18899






Una dintre cele mai mari probleme ale României este sistemul educațional. Se discută intens despre el, se fac reforme, se schimbă manuale, se schimbă sistemul de evaluare și tot așa. Despre rezultate nu e acum momentul să vorbim. Diferențele și prăpăstiile între cei educați în sistemul comunist, cu cravata de pionier și cheia la gât, și cei educați în sistemul hibrid de după Revoluție, în care profesorii s-au „reciclat” și au încercat să se adapteze și să se updateze, sunt însă enorme. Și la toate nivelurile. Preocuparea aproape exclusivă pentru îngurgitarea de informații, dezinteresul față de sensibilitatea copiilor și, mai ales a adolescenților, lipsa de interes pentru visele, dorințele, talentele lor au făcut multe victime și au frânt multe aripi. Această lipsă de deschidere față de latura lor artistică, adesea considerată doar o formă superficială, care le consumă timpul „pentru învățat”, fac ca teatrul, de exemplu, să existe destul de puțin în universul lor. Lucru vizibil și la TEEN-FEST, festivalul organizat în această toamnă de Teatrul Excelsior, unde simțeai în aer că cei mai mulți dintre ei descoperă teatrul atunci… Că nu știu exact cum trebuie să te porți la teatru, că nu e sală de cinema, că oamenii de pe scenă pot reacționa la reacțiile lor, că râzi, dar râsul poate îngheța la un moment dat. Iar despre regulile minime de comportament într-o sală de teatru ar fi mult loc de discuții.
În acest context, Teatrul Excelsior, aflat într-un moment de redefinire a programului, a produs un spectacol și îndrăzneț, și necesar, prezent și în selecția Festivalului Național de Teatru, încheiat duminică, pe 1 noiembrie. „The History Boys. Povești cu parfum de liceu”, pus în scenă de Vlad Cristache, un regizor tânăr cu producții relativ oscilante valoric, (re)aduce în discuție problema educației, la noi sau oriunde în lume. Și, într-un fel care amintește de celebrul „Cerc al poeților dispăruți”, pune problema relației dintre profesor și elev, care la acel moment al adolescenței nu poate fi lipsită de fior erotic. Și tocmai acest erotism latent îl surprinde spectacolul lui Vlad Cristache și-l surprinde într-un mod subtil, inteligent, neostentativ.

În plan general, spectacolul și textul propun o problemă disputată nu numai în România. Educația e sau trebuie să fie mai mult inspirație sau mai mult informație? Ne aflăm într-un liceu mediu din Anglia, prin anii ’80. Un liceu în care directorul visează ca toți elevii să fie apoi admiși la universități de prestigiu: Oxford sau Cambridge. Desigur, pentru prestigiul liceului. Elevii sunt doar niște pioni care trebuie bine manevrați, în așa fel încât scopul să fie atins. Visele, spaimele, dorințele lor, transformările lor, toate contează prea puțin. O clasă de băieți, în care fiecare dintre ei reprezintă un tip uman bine conturat de fiecare dintre actori – Alexandru Ion, vedeta clasei, inteligent, acid și stăpân pe el, Cezar Grumăzescu, băiatul mai retras, cu înclinații spre lirism, spre filosofie, George Albert Costea, un evreu fragil și dezechilibrat, trădând atracții homosexuale, Gabriel Costin, jovial și mucalit…
În acest univers închis, care pe scenă e reprezentat aproape clișeistic, un fel de o bibliotecă mare și frumoasă – așa cum sălile de clasă din România nu prea arată –, se construiesc din fire nevăzute lumi și relații care funcționează impecabil. Iar meritul lui Vlad Cristache este acela că a imprimat un ritm adecvat spectacolului și a păstrat echilibrul între umor și dramă, între lacrimă și zâmbet, între adevăr rostit și sugestie fină. Că a reușit să surprindă, dincolo de disputa mai amplă legată de cele două tipuri de educație așezate față în față în persoanele celor doi profesori, Hector și Irwin, tocmai acel fior al sexualității care se trezește în fiecare dintre protagoniști, stimulat de relația intelectuală sau spirituală, care se stabilește între ei pe căi diferite.
Interpretat convingător de Mihai Dinvale, Hector este profesorul veteran, puțin ciudat, nonconformist, care își iubește elevii (latent, dar în toate nuanțele acestui cuvânt), și încearcă să trezească în ei sensibilitatea, inspirația, latura poetică. Între el și elevi relația e ciudată, dar are date foarte bine stabilite, toată lumea îi cunoaște „metehnele” și aproape fiecăruia dintre ei îi vine rândul o dată pe săptămână la plimbarea cu motocicleta, care-i permite profesorului să-i atingă „nevinovat”… Însă, cumva, în mod ciudat, toți au nevoie de poezia lui, de gândirea lui, sunt, fără să știe, dependenți de acel ceva pe care numai el li-l dă, în ore nonconformiste, în care în spatele ușii încuiate a clasei se întâmplă spectacole de teatru mai mult sau mai puțin ciudate, prin care elevii învață folosirea subjonctivului și își fac depozitul de poezie învățată pe dinafară, cât să le ajungă o viață.
De partea cealaltă, în această lume în care elevi inteligenți și ambițioși vor să intre la școli prestigioase, apare Irwin. Profesorul tânăr care vrea să răstoarne sistemul. Și al cărui cuvânt de ordine este „provocare”. Irwin, interpretat seducător de Radu Iacoban, atent la detaliu, construind un personaj introvertit, fermecător, cu o inteligență ascuțită, cu o mască de cinism, în spatele căreia se ghicesc drame și sensibilități bine ascunse. Irwin aduce cu el un aer mai puțin protocolar, e sarea și piperul, e un fel de cal troian pentru sistemul respectiv de învățământ. Orice informație trebuie contestată, trebuie privită din alt unghi, trebuie pusă sub semnul întrebării, trebuie trecută prin filtru personal. Scânteia personală este cheia. Informația nefiltrată prin propria personalitate și livrată ca atare este lipsită de valoare și plictisitoare. Iată principala lecție a lui Irwin, care încet, încet îi face pe elevi să gândească, să se revolte, să trăiască… Nota personală face diferența și se va dovedi pașaportul lor direct către Oxford. Dar, dincolo de asta, reușita montării este felul în care Vlad Cristache face să se nască și să evolueze extrem de credibil relațiile dintre acești oameni: o poveste care începe printre hohote de râs și se sfârșește într-o dramă. Iar scena poate cea mai frumoasă din spectacol este aceea în care, după admiterea la Oxford, elevul (Alexandru Ion) încearcă să-și seducă profesorul, pe Irwin, de altfel de mult sedus. O clipă în care masca alunecă puțin… Există în acel moment o tensiune erotică, pe cât de poetică, pe atât de concretă. Și discuția se stinge într-o promisiune: o cafea pe care nu vor mai apuca s-o bea niciodată împreună.
„The History Boys” este, fără dubiu, unul dintre cele mai puternice spectacole ale stagiunii pentru că propune o discuție interesantă despre sistemele de educație, pentru că întreaga echipă funcționează bine și foarte bine, în interpretări egale ca valoare.
Monica Andronescu  in revista yorick http://yorick.ro/parfum-de-liceu-sau-educatia-si-limitele-ei/








Boy, you`ll be a man soon

Punctul A. Ieri am intrat la liceu, 9,33, mate-info, a IX-a A, cel mai bun liceu din judeţ.
Punctul B. Ieri am dat bac-ul, 9,33, ştiinţe sociale, a  XII-a G, cel mai bun liceu din judeţ.

Între A şi B, jur cu palma pe fruntea încă nenăscutului meu copil că a fost doar o clipă, la modul cel mai concret al cuvântului. Am închis o fracţiune de secundă pleoapele, iar când le-am deschis, după o-fraţiune-de-secundă... nu mai eram în Boston, iar nici Boston-ul vizitat nu mai semăna cu felul în care arăta atunci când l-am văzut, cu pleoapele închise, în acea o-fracţiune-de-secundă. Nu sunt nostalgic, nici paseist, dar adolescenţa mirosea îmbătător de bine a toate lichidele din lume (sau din Boston). Iar purulenţele evanescente... oh, Poveşti cu parfum de liceu.

Regizorul Vlad Cristache a reuşit performanţa să readucă şi să reţină o bucată din o- fracţiunea-de-secundă din liceul simţit cu pleoapele închise. Iar eu am fost luat prin surprindere când mi-am dat seama că spectacolul The History Boys, de Alan Bennett, jucat la Teatrul Excelsior, a durat 3 ore şi sunt convins că nu am mai făcut clipirea greşită din liceu. Cu rafinament englezesc, de OxBridge, cu o măsură potrivit de şireată a tragic-comicului şi cu o decenţă  ce frapează (căci a fost uitată şi desconsiderată, transformată într-o raritate în consumerism-ul abject în care trăim), Vlad Cristache a croşetat un minunat spectacol.

În centru sunt cei opt băieţi, potenţiali studenţi eminenţi şi aspiranţi la cariere încununate de titluri de la Nobel în sus, în momentele dinaintea admiterii. Fiecare este individualizat şi fiecare poartă uniforma celuilalt, ceea ce conturează un portret cvasiuniversal al tânărului licean. Grupul funcţionează în coordonate bune, îşi are leii, îşi are lupii, îşi are iepurii săi, dar convieţuirea este paşnică şi prietenoasă. Frământările lor intelectuale şi instinctuale sunt combustia pentru The History Boys. Hormonii se deşteaptă, egoul înfulecă tot ce zboară, băiatul se priveşte pentru ultima oară în oglindă, iar bărbatul deschide pentru prima dată un pachet de prezervative nu pentru a le umple cu apă sau pentru a citit instrucţiunile de folosire.

Cum orice Mozart are cel puţin câte un Salieri, cei patru profesori din spectacol (re)prezintă câte un complex stil de educator. Nu doar bun sau doar rău, ci uman, exact aşa cum uită elevii că le sunt îndrumătorii, oameni. O părere de rău este că nu am dat în liceu, la rândul meu, peste nişte astfel de hibrizi care să-şi ia munca atât de tare în serios şi care să iubească şi catedra, şi banca. Întâlnim conservatorul şi anarhistul, clasicul şi avangardistul, profesorul de modă veche şi profu' rock-star. Amândoi sunt profesionişti, vor marele bine elevilor, dar au metode opuse de implementare a ideilor. Ca elev, poţi să alegi cum să ţi se predea sau eşti pur şi simplu creta cu care cineva scrie pe a ta tabula rasa? Să rupi canoanele sau să le îngroşi? Alexandru cel Mare sau Che Guevara? Stalin politician măreţ sau Diavolul pe pământ?

Sunt create roluri minunate, pline, mari. Actori tineri reuşesc să ajungă la într-un punct calitativ al jocului lor ce va rămâne consemnat în conştiinţa publicului. Actori maturi îşi reconfirmă valoarea şi bucură prin strălucirea interiorităţii. În The History Boys ajung în acelaşi punct mari oameni cu mari artişti şi se întâmplă lucruri inedite. Dacă nu le vei fi martor, ţi-ai dăuna bucuriei tale de a merge la teatru. Cu o floare nu se face primăvară, dar cu spectacolul ăsta te poţi încânta pe tine însuţi aşa cum te-ai încântat la 16 ani, când ai băut prima bere pe plajă, în Vamă.


Felicitări regizorului (care a fost şi scenograf al spectacolului)  Vlad Cristache şi actorilor Mihai Dinvale, Radu Iacoban, George Albert Costea, Alex Ion, Cezar Grumăzescu, Cristian Nicolaie, Daniela Ioniţă Marcu, Gabi Costin, Conrad Mericoffer, Dan Clucinschi, Alex Voicu, Radu Mateuca!

Vlad Galer in revista http://agenda.liternet.ro/articol/19507/Vlad-Galer/Boy-you-will-be-a-man-soon-The-History-Boys.html



Ce aş spune, dacă nu aş fi şi critic de teatru despre „The History Boys“. Poveşti cu parfum de liceu, spectacolul Teatrului „Excelsior” din Bucureşti? În primul rând, că e un spectacol la care te simţi extraordinar de bine în fotoliul tău de spectator. Că, deşi durează mai bine de două ore şi jumătate, parcă nu ţi-ai dori să se termine atât de repede.
 Că recomandându-l prietenilor şi sfătuindu-i ca nu cumva să îl piardă, nu rişti defel ca după ce au făcut-o să îţi arunce priviri încărcate de reproşuri ori să îţi ceară, pur şi simplu, să le decontezi contravaloarea biletelor. Dimpotrivă. Acţiunea piesei scrisă de Alan Benett se petrece cândva în anii ’80 într-un liceu din Anglia. Un liceu fără îndoială bun, dar nicidecum unul de elită. Liceu al cărui director vrea performanţe, însă nu deoarece şi-ar iubi foarte tare elevii, nu fiindcă ar fi din cale afară de preocupat ca viitorul lor să depăşească limitele previzibilităţii, ci pentru că aşa ar fi cât de cât sigur că îşi va asigura continuitatea în funcţie. Absolvenţii liceului în cauză visează, ca orice alt licean din ţară, să fie admişi la Cambridge sau la Oxford, dar mai toţi sunt conştienţi că nu vor fi primiţi decât la universităţi mult mai puţin celebre. Nu ştim cum sunt toţi profesorii şcolii cu pricina, dar cei pe care îi vedem pe scenă, bătrânul profesor căruia toată lumea îi spune Hector, deşi cu toţii ştiu că numele lui e cu totul altul, şi doamna Lintott s-au obişnuit în primul rând ei înşişi cu statutul de „funcţionari didactici”. Cu toate că în realitate lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Fără doar şi poate, atât dl. Hector cât şi doamna Lintott au fost cândva studenţi buni, se vede şi acum că sunt tobă de carte. Au ales să lucreze în învăţământ cu speranţa că o vor face până când se va ivi ceva mai bun. Or, fie pentru că acel „mai bun” nu s-a ivit, fie pentru că nu au ştiut ei să îl bage în seamă şi să profite de el, provizoratul de odinioară s-a transformat în certitudini cotidiene plicticoase, în zile egale unele cu altele. Şi unul, şi celălalt îşi fac datoria conştiincios. Elevii se amuză cu măsură pe seama ticurilor şi slăbiciunilor omeneşti ale fiecăruia, tolerează chiar şi ceea ce în societatea americană din anii ’80 nu prea era tolerat fiindcă nu fuseseră încă descoperite binefacerile gândirii politic corecte, îi preţuiesc şi îndrăgesc. Relaţia dintre ei e una amicală, nicidecum una de forţă. Lucruri pe care Bennett le-a surprins cu maximă acuitate şi cu multă verosimilitate şi autenticitate, deloc edulcorat şi defel înzorzonat. Calmul vieţii de zi cu zi din şcoala respectivă e tulburat cu măsură doar de venirea unui profesor mult mai tânăr, încă suplinitor, pe nume Irwin. Metodele sale de predare sunt cu totul altele decât cele ale mult mai vârstnicilor săi colegi. Convingerile lui, cel puţin pe faţă, complet diferite, previzibilului cotidian el opunându-i şocul dorit a fi cotidian. Culturii şi citatului tânărul domn Irwin le opune eterna căutare a originalităţii. Şi aceasta pentru că, în opinia sau, mai curând şi mai exact, în vorbele lui, doar originalitatea şi nu „gablonţurile culturale” poate asigura succesul în viaţă şi succesul la admitere. Tulburarea nu ţine nici ea prea mult. Căci antagonismele dintre dl. Hector şi dl. Irwin sunt mai puţin categorice decât s-au manifestat ele în primele zile, radicalismul tânărului mult mai flexibil şi mai înţelept decât ne lăsau să credem aparenţele. Tânărul mai puţin teribilist decât vrea el să pară. Când ajung să îşi împartă cursurile, cei doi se completează reciproc, să se admire fără să şi-o spună, iar rezultatele nu întârzie să apară. Povestea aceasta, banală şi simplă, e spusă de piesa lui Bennett cu mult mai multă savoare decât am făcut-o eu în rândurile de mai sus. E plină de nişe, tot atâtea ocazii de a ni se mai spune câte ceva despre câte un personaj şi sufletul lui. Aşa încât The History Boys. Poveşti cu parfum de liceu e mai mult decât o rememorare a „anilor tinereţii noastre”, decât o dezbatere dramatică despre metode de predare şi metode de dobândire a succesului, ba chiar de parvenire în viaţă, chiar cu preţul unor mici minciuni şocante, ori despre relaţiile dintre profesori şi elevi. În faptul de a fi identificat acel „mult mai mult”, de a-l fi adus pe scenă cu emoţia necontrafăcută aferentă rezidă meritul principal al regizorului Vlad Cristache. Emoţie pe care o regăseşti peste tot. În jocul actorilor, în marea lor majoritate încă foarte tineri, în cântecele mai vechi sau mai noi pe care fie ei, fie Mihai Dinvale, remarcabilul interpret al profesorului Hector, ni le reamintesc ba parodic, ba cu implicare, în întâmplările, în accidentele, în disputele repede uitate, în glumele şi bârfele nevinovate din al căror amestec se zămisleşte, la urma urmei, farmecul anilor de şcoală. Cu colegii-vedetă, aşa cum sunt cei interpretaţi de George-Albert Costea, Alexandru Ion sau Gabriel Costin, cu colegii înţelepţi precum cei aduşi în scenă de Cezar Grumăzescu şi Mihai Conrad Mericoffer, cu colegii cărora nu le prea place cartea dar care se salvează fiindcă fac sport de performanţă, precum Rudge, interpretat de Dan Clucinschi, ori cu colegii pur şi simplu „de gaşcă”, aşa cum sunt cei siluetaţi de Alexandru Voicu şi Radu Meteucă. Cu profesoare care par că s-au împăcat cu ideea că nu mai au dreptul la nici măcar un vis fără ca pentru asta să devine domnişoare Cucu, aşa cum e doamna Lintott , jucată de Daniela Ioniţă-Marcu, cu directori arivişti şi stupizi cum e cel creionat fără exagerări inutile de Cristian Nicolae şi cu profesori altfel, revoluţionari, în primii ani de carieră, cum e Irwin, fără cusur interpretat de Radu Iacoban. Am început aceste însemnări evidenţiind ce aş spune dacă nu aş fi critic de teatru. Însă critic de teatru fiind şi profesor de franceză fiind, nu pot să nu preiau cele spuse de spectatorul obişnuit şi îndrăgostit de teatru care (încă) mai sunt, dar şi să observ că poate nu ar fi fost defel rău ca spectacolul să se prezinte un pic mai strâns (şi ar fi putut fi măcar cu vreo zece minute) şi că ar fi fost sigur de dorit ca pentru cuvintele şi frazele rostite în limba franceză de tinerii actori cărora nu pare a le fi deloc simpatică francofonia să se fi cerut sprijinul unui consultant de specialitate.    Teatrul „Excelsior” din Bucureşti- THE HISTORY BOYS. POVEŞTI CU PARFUM DE LICEU de Alan Bennett; Traducerea: Vlad Cristache; Regia şi scenografia: Vlad Cristache; Cu: Mihai Dinvale, Radu Iacoban, Daniela Ioniţă-Marcu; Cristian Nicolae, George Albert Costea, Cezar Grumăzescu, Gabriel Costin, Mihai Conrad Mericofer, Dan Ciucinschi, Alexandru Voicu, Radu Mateucă;

Mircea Morariu http://adevarul.ro/cultura/teatru/ani-liceu-1_55841e9ccfbe376e357344e0/index.html



Astăzi nu mai e timp. Nici măcar pentru tinereţe. Copiii se grăbesc să crească, tinerii se grăbesc să trăiască şi ne trezim cu toţii bătrâni la douăzeci de ani. Obosim. Grăbiţi, alergăm către ziua de mâine, către săptămâna viitoare, uităm că există prezent şi facem continuu planuri de viitor cu o speranţă, undeva uitată, că va fi timp şi pentru noi, cândva. Eroare. Timp nu mai e. Aşa că ne mulţumim să ardem etape şi să fim „mai”: mai frumoşi, mai spontani, mai isteţi, mai bine plătiţi, mai populari, mai iubiţi, mai, mai, mai. Şi aşa pierdem timpul real pe care îl avem. Făcând proiecte şi anticipând. Liceeni de astăzi nu mai au nicio carismă. Farmecul s-a pierdut, curajul a fost înlocuit cu tupeul, iar dulceaţa stângăciilor adolescentine a dispărut odată cu siguranţa de sine pe care ţi-o dă „Like”-ul primit pe Facebook.
Dar a existat un timp când tinereţea nu era sinonimă cu impertinenţa, când cultura generală însemna mult mai mult decât un subiect de ironii gratuite, iar „camaraderie” nu era considerat arhaism. Astea se întâmplau în vremea când existau respectul şi modelele, când şcoala nu era doar un podium unde să îţi etalezi conţinutul bogat al dressingului sau noile achiziţii în materie de gadgeturi. Acum, când cel care se descurcă e invidiat, iar cel care ştie e luat peste picior, nu mai e nicio poezie.
Non, je ne regrete rien! Spectacolul „The history boys. Poveşti cu parfum de liceu” de Alan Bennett montat de Vlad Cristache la Teatrul Excelsior aduce un zâmbet trist tuturor celor care au ştiut să fie tineri. Este o lecţie frumoasă pentru noua generaţie de „young adults”. Opt liceeni, cu ambiţii, frământări, deziluzii, suferinţe, vise, cu o mie de întrebări, gata să se arunce în golul numit propria viaţă, cu tot entuziasmul, inconştienţa şi inocenţa lor. Au absolvit cursul trăitului frumos de la profesorul lor Hector, pe care îl iubesc pentru că le predă lecţii pentru suflet, îi îngăduie extravaganţele şi îl compătimesc. Ce dacă e un bătrân gay care îi atinge în timp ce îi plimbă cu motocicleta? Băieţii se amuză şi se bucură de omul bonom de la care primesc nu atât cunoştinţe, cât încredere în ei înşişi. Doar că pentru a fi admis la Oxford sau Cambridge e nevoie de mai mult. Nu e suficient nici să ştii, nici să simţi. Îţi trebuie ceva în plus; o gândire „out of the box”. Iar Irwin, noul profesor este trainerul perfect. Îi învaţă cum să fie originali şi surprinzători, cum să convingă cu şarm comisia şi cum să se pună în valoare. Combinaţia ideală între preaplinul poetic desuet şi aroganţa isteaţă este nota de trecere la examen. Succes pe linie. AdmisX8. Doar că în viaţă nu există happy-end.
Spectacolul realizat de Vlad Cristache este asemenea unui film bun. Încă de la ridicarea cortinei eşti absorbit în acţiunea pe care o urmăreşti cu plăcere până la final. Te amuzi, râzi, apoi descoperi ce e în spatele energiei molipsitoare şi zâmbetul se transformă în lacrimă. Trecerea de la haz şi aplomb către dramă se face lin, personajele capătă nuanţe, profunzime, iar la final, cu nodul în gât, întreg demersul stă în faţa ta rotund, stabil şi cu un mesaj clar: Trăieşte, copile! Şi trăieşte cât poţi tu de frumos! Spectacolul ar fi putut foarte uşor să cadă pe o pantă a vulgarităţii şi a senzaţionalului de dragul şocului la prima mână. Tema homosexualităţii, însă, este tratată cu maximum de respect şi e integrată într-o poveste despre preţul ratării.
Grupul de liceeni funcţionează perfect ca întreg, e o bucurie să vezi opt tineri actori funcţionând realmente ca o echipă. Fiecare în parte are şarmul său, atuurile proprii, nu ştii la care să te uiţi mai întâi. Din gesturi mici, reacţii, priviri, se creează o energie unitară. George Albert Costea (Posner) şi Gabriel Costin (Timms) sunt cei mai expresivi şi îşi mobilează personajele cu mult farmec personal. Alexandru Ion (Dakin) e precis şi sigur pe el, Cezar Grumăzescu (Scripps) conţine bine emoţia şi are candoare. Dan Clucinski (Rudge) are haz, Conrad Mericoffer (Lockwood) se ia foarte în serios în joacă, Alexandru Voicu (Akhtar) are o prezenţă pe care o remarci imediat, iar Radu Mateucă (Crowther) cântă cu dezinvoltură la pian. Opt nebuni frumoşi. Radu Iacoban (Irwin) are atuul naturaleţii sale. Atent la detalii, stăpân pe mijloace, punctează precis momentele cheie ale partiturii sale şi astfel îi oferă consistenţă. Mihai Dinvale este la fel de tânăr precum colegii săi. Hector cântă Non, je ne regrete rien, lejer şi cu atâta bucurie, recită absorbit de frumuseţea versurilor, se joacă, se încarcă din ceea ce le împărtăşeşte elevilor săi, trăieşte prin ei. Personajul este pe cât de savuros, pe atât de dramatic. Sensibilitatea şi forţa lui Mihai Dinvale fac ca acest profesor să merite a fi iubit. Luciditatea din privirea sa, nuanţele replicilor, tăcerile alcătuiesc portretul candorii, al neputinţei şi al resemnării. Întreg parcursul este ca un foc de artificii din care la final rămân tuburile goale de carton – dovada palpabilă că bucuria are un preţ scump.
Subtitlul spectacolului „The history boys”, „Poveşti cu parfum de liceu”, defineşte perfect experienţa reuşită a sublimării artistice a unui timp pierdut. Parfumul vieţii de liceu aşa cum nu mai este ea astăzi şi povestea care îşi caută happy-endul. Un spectacol Magna cum laudae pentru oricine a fost şi se încăpăţânează să rămână tânăr.

Alina Epingeac http://yorick.ro/the-history-boys-tinerete-magna-cum-laudae/



Spectacolul atrage prin piesa inteligent selectată repertorial, prin punerea în scenă inspirată, servită de o senzațională echipă. La împlinirea a 25 de ani de la înființarea sa de către maestrul Ion Lucian, Teatrul Excelsior propune revitalizarea proiectului ca repertoriul să cuprindă spectacole de seară dedicate interesului adolescenților, publicului matur, în afara poveștilor de dimineață pentru copii.


         Piesa englezului Alan Bennett – scenarist, actor și jurnalist -, premiată și jucată pe multe scene ale lumii, pare un sensibil scenariu de film, ce surprinde preocupările a opt elevi aflați în ultimul an de studiu, interesați de admiterea la Oxford sau Cambridge, în compania a trei profesori. Aparent este o comedie, dar substratul scrierii solid construite dramatic, atacă teme majore prin numeroasele întrebări ce frământă sufletul adolescenților și nu numai al lor. Replica e vie și surprinde mereu. Tânărul regizor Vlad Cristache traduce atent textul și se ferește de orice posibil accent vulgar. Cuvântul este exploatat amănunțit în ilustrarea scenică. “Adevăr”, “Păcate”, “Sex”, etc sunt scrise de elevi pe tabla clasei și devin cheie pentru fiecare secvență, o “cortină” bine aleasă de regizor pentru a sublinia sensul major al scenelor. Vlad Cristache își asumă și construcția decorului ce servește admirabil scenariul, fără ajutorul proiecțiilor ce au invadat “inspirația” multor tineri regizori.


Clasa de studiu modernă cuprinde scaune pe rotile mereu manevrate, o bibliotecă , un ventilator în tavan ce se rotește continuu,  tabla de rigoare, fiecare element având un rost major pentru elevii agitați în căutarea … “adevărului”. Este o școală în stil britanic, cu elevii în uniformă, care devine prin acțiune, “școala” primului pas în viață ca matur. Elevii se visează la Oxford sau Cambridge și au întâlniri – “lecții” cu un dascăl ciudat - Hector, un profesor suplinitor tânăr - Irwin și din când în când se mai implică în acțiune directorul colegiului și o profesoară. În fiecare secvență, regizorul intervine cu imaginație pentru a marca rostul major al confruntărilor conflictuale.



         Debutul reprezentației  îl susține profesorul motociclist Hector, ce lansează și trimiterea spre miezul convenției, cântând “Non, je ne regrete rien”, celebra melodie a lui Edith Piaf. (Pe parcursul spectacolului vor fi plasate mai multe momente muzicale pentru a sublinia situațiile, interpretate reușit de diverși actori.) Actor cu o bogată experiență, Mihai Dinvale dezvoltă remarcabil istoria vieții lui Hector care conduce drumul conflictelor. Profesorul cu vârsta apropiată de pensionare este un altfel de dascăl, iubit de elevi prin “lecțiile” surprinzătoare mereu oferite, iar actorul se transpune în personaj cu grijă pentru a sugera și interiorul unui om trist căruia  singura bucurie, rămâne relația cu adolescenții. Hector este un rol construit pe muchia de cuțit dintre comic și tragic, iar Mihai Dinvale trece excelent prin stările multiple ale acestui om ce ascunde și faptul că este gay.
  O mare surpriză sunt tinerii actori din distribuție, chiar dacă dramaturgul detașează prin construcție pe elevul Posner (George Albert Costea) sau pe profesorul suplinitor Irwin (Radu Iacoban). Merită aprecieri la superlativ însă, și Alexandru Ion (Dakin), Cezar Grumăzescu (Scripps), Gabriel Costin (Timms), Mihai Conrad Mericoffer (Lockwood), Dan Clucinschi (Rudge), Alexandru Voicu (Akthar) și Radu Mateucă (Crowther). Indiferent cât de ample sunt partiturile, tinerii actori susțin implicarea personajelor în fiecare situație, fiind conduși cu pricepere de colegul de generație regizor. Cheia succesului lor se află în modul în care permanent relaționează între ei în raport cu situația și tipologia personajului, prin ținuta corporală, gest, expresie. Fiecare ilustrează replica esențială a partenerului. Minunat, la nuanță definește George Albert Costea personalitatea specială a lui Posner ce este un evreu, mic de statură, dar are un suflet mare, fiind nerăbdător să se confrunte cu viața. În final, când se amintește drumul în viață al  fiecărui elev după reușita admiterii la Oxford, cel al lui Posner nu a fost împlinirea visată de el în adolescență. George Albert Costea prezintă cu finețe toate laturile interioare ale personajului și punctează situațiile diverse în care e implicat. Altor tipologii speciale, diverse, se adaptează ireproșabil colegii săi din distribuție. Alexandru Ion îl prezintă pe Dakin cel sigur pe sine că știe totul despre orice, Cezar Grumăzezcu pe Scripps cel preocupat de religie, Gabriel Costin pe adolescentul grăsuț mereu curios, Mihai Conrad Mericoffer pe elevul care aparent ia totul ca o joacă, Dan Clucinschi pe Rudge cel pasionat de sport ce privește cu umor preocupările colegilor, iar Alexandru Voicu și Radu Mateucă din puținele replici ale lui Akthar și Crowther construiesc credibil personaje ce se rețin. Toți acești tineri actori sunt activi fie în teatrul independent, fie în cel de stat și chiar în filme, ca și Radu Iacoban.
 Irwin în interpretarea sa pare aparent un însingurat, auster și cinic, dar Radu Iacoban tratează ingenios evoluția sa speculând sugestiv problemele personale ale dascălului suplinitor. Acesta dorește ca elevii săi să fie originali la examenul ce îi așteaptă, poate în urma unei experiențe personale tăinuite. Radu Iacoban deține știința adaptării bine gândite la profilul personajului.
         Evidențiază bogăția interioară a singurului personaj feminin, profesoara Linott, fiind cretibilă și nuanțată în expresie Daniela Ioniță – Marcu. Ireproșabil este și Cristian Nicolae în directorul colegului cu prejudecăți pentru care singurul interes e funcția sa și mai puțin grija pentru elevi.
         “Dirijorul” reușitei acestui spectacol este tânărul regizor Vlad Cristache. De la un spectacol la altul demonstrează că în afara harului și pregătirii culturale, deține spiritul destul de rar întâlnit, de a considera că actorii rămân mijloc principal pentru ilustrarea teatrală a unui concept regizoral. După “Numele”, spectacol cu nominalizări pentru actori la premiile UNITER (comentat pe blog) și în “The History Boys. Povești cu parfum de liceu” manifestă aceiași pricepere în a își evidenția viziunea regizorală prin actori.
         Este cu adevărat o bucurie să urmărești “The History Boys. Povești cu parfum de liceu” în care o echipă de tineri creatori în compania unor actori cu experiență precum Mihai Dinvale, reușește să atenționeze că școala rămâne prag important al universului uman. Acțiunea se petrece într-un colegiu din Anglia și nu în dezordinea unei școli ce practică învățământul mioritic, dar comunică sensibil și provocator aceiași tematică – atenție la omul de lângă tine și la cunoașterea lumii în care trăiești!

Ileana Lucaciu http://ileanalucaciu.blogspot.ro/2015/04/the-history-boys-povesti-cu-parfum-de.html




„Non, rien de rien/ Non, je ne regrette rien/ Ni le bien qu’on m’a fait/ Ni le mal, tout ҫa m’est bien égaaal…” se aude de după cortină. Dar nu cântă Edith Piaf, ci niște băieți, pe tonuri grave de bas și bariton. Sunt la Teatrul Excelsior și începe piesa lui Alan Bennett, The History Boys - Povești cu parfum de liceu. Sunt opt tipi, îmbrăcați în uniforme cu sacouri albastre, pantaloni crem și rucsacuri maro, iar scena e o sală de clasă, plină de cărți, de la Enciclopedia Britannica, la Marx, H. G. Wells, Byron și Huxley. Pe tabla din spatele catedrei scrie mare: OxBridge.

Elevii din clasa de istorie de la liceul Cutlers' Grammar School din Sheffield au un obiectiv clar: să intre la Oxford sau la Cambridge, iar directorul liceului (Cristian Nicolaie) îi susține cu tărie, pentru că vrea să crească prestigiul școlii. Doar că bătrânul profesor Hector (Mihai Dinvale) are alte ambiții. Orele lui de istorie sunt dedicate lecturii de poezie clasică, discuțiilor filosofice și scenetelor improvizate, în franceză. E preferatul elevilor. Lui Hector îi pasă prea puțin de Cambridge și Oxford. Pentru el, mult mai important este ca elevii lui să pună preț pe cultură, să caute cunoașterea de dragul cunoașterii, chiar dacă uneori n-o înțeleg pe deplin: „N-o înțelegi întotdeauna? Timms, eu n-o înțeleg niciodată. Dar învață acum și vei înțelege cândva”, îi explică unui elev curios.

Stilul haotic de predare al lui Hector pune în pericol admiterea băieților la OxBridge, așa că directorul îl angajează pe tânărul profesor Irwin (Radu Iacoban). Pentru Irwin, „educația nu e ceva pentru când o să fie bătrâni și cărunți, în fața focului. Educația e pentru acum.” Abordarea lui este metodică și nu prea îi pasă de adevărul istoriei. Nu o vede ca pe a matter of conviction, ci ca performance and entertainment. Personajul lui Irwin, ingenios interpretat de Radu Iacoban, este profesorul cutezător, care caută să nască intrigi prin felul în care abordează istoria este, de fapt, solitar și nesigur, un cinic care, pe cât de curajos vorbește despre Holocaust, pe atât de temător e să-și dea liber impulsurilor. La polul opus, exuberantul Hector găsește plăcere în orice formă de artă și insuflă spiritul renascentist elevilor lui. Antiteza dintre Hector și Irwin exprimă una dintre temele majore ale piesei: cultura versus educația - iar elevii sunt prinși la mijloc. Învață pentru viață, ca să fie more rounded human beings, sau învață ca să treacă un test? Mi se pare că dezbaterea este de actualitate. Primul 8 pe care l-am luat în liceu a fost o înfrângere. Sistemul m-a învățat că nota e mai importantă decât informația cu care rămân, iar eu nu l-am pus la îndoială decât mult mai târziu.

Între băieții de la istorie și profesorii lor se creează legături profunde. Hector își plimbă în fiecare miercuri câte un elev cu motocicleta și îi oferă un tratament special. „Who’s on pillion duty?”, întreabă nerăbdător. Posner (George Albert Costea), cel mai tânăr dintre băieți, evreu, scund și gay, e îndrăgostit până peste cap de Dakin (Alexandru Ion), frumușelul clasei. Suferă când vede că Dakin și Irwin flirtează. Se simte singur și caută companie în persoana lui Irwin, își dă seama că și el e gay, așa că i se confesează: „Domnule profesor, cred că s-ar putea să fiu homosexual.” Răspunsul profesorului e dezamăgitor și rece: „O să treacă”. Homosexualitatea este o temă a piesei, tratată mai degrabă din perspectiva în care fiecare personaj își gestionează pornirile. Radu Iacoban redă lupta interioară prin care trece Irwin când se simte atras de Dakin. Sub aparența detașării și obiectivismului, se simte nesiguranța și ezitarea personajului. Pe cât de curajos e când trăiește istoria, pe atât se limitează când vine vorba de a-și trăi viața, după cum îl acuză Dakin, cu ciudă.

Pe tot parcursul spectacolului, personajele scriu cuvinte cheie pe tabla din spatele catedrei: OxBridge, CONCURENȚĂ, ADEVĂR, cu o pereche de țâțe desenate sub el, PĂCATE, APOTEOZĂ, HOLOCAUST, SEX, SIMULARE și PIERDERI. The History Boys e un amestec de scene cu dialoguri grele și intermezzo-uri muzicale comice. Râd cu gura până la urechi când Timms joacă rolul prostituatei care folosește le subjonctif, într-una din scenetele de la orele lui Hector. Mi se face pielea de găină când Posner și Hector recită The Drummer Hodge a lui Hardy. Posner e de vârsta lui Hodge, iar Hector are vârsta lui Hardy, la momentul scrierii poeziei. Pe amândoi îi unește o singurătate apăsătoare; profesorul și elevul găsesc consolarea în literatură.
Regizorul Vlad Cristache reușește să îmbine temele abordate de Bennett într-un spectacol fluid și coerent. Atenția la detaliu reiese din mici artificii scenografice. Urmăresc pe toată durata spectacolului ventilatorul de deasupra scenei, care pornește obsedant numai în momentele statice, cele mai încărcate. Aproape că nu-mi dau seama că sunt în sala de spectacol de trei ore.

Când dau să ies, mă uit la afișul spectacolului. Puștanii de liceu mă privesc obraznic. Dacă ar avea altă atitudine, nu ar putea să vorbească așa ușor despre poezie, singurătate, istorie, sex, homofobie, antisemitism și adevăr. Rămân cu Posner în minte, cântând Echo and The Bunnymen: All the simple stuff never understood/ Like right from bad and wrong from good/ Deny/ That you were ever tempted by the/ Lie/ That there's an answer in the/ Sky și mă întreb dacă nu cumva am trecut de 18 ani fără să-mi pun întrebările potrivite.

Stefania Matache http://www.sub25.ro/arte/the-history-boys-sau-despre-om-si-istoria-lui-3148.html


Adolescența sau perioada revoltaților, a cuvântului „nu” împotriva a tot ceea ce înseamnă regulă, a unor decizii majore în viață, precum cariera, adolescența sau perioada liceului stârnește, fără îndoială, nostalgii, iar părinții răsuflă ușurați, cu gândul că a trecut, s-a stins acea nebunie. Și totuși, cum îi atragi la teatru pe acești tineri veșnic nemulțumiți care descoperă lumea „tabu” a propriei sexualități, a propriei personalități, a lui Dumnezeu și care în final, trebuie să aleagă o cale, de preferat aducătoare de prestigiu și bani.
Spectacolul „The History Boys”, care a avut premiera la Teatrul Excelsior, are tocmai această misiune dificilă, iar Vlad Cristache încearcă să găsească „formula magică” care să cucerească această „sub-nișă” a adolescenților. Piesa prolificului dramaturg englez, Alan Bennett, are, întâi de toate, palmares: a primit premiul Laurence Olivier, a avut premiera pe scena Teatrului Național din Londra, iar în 2006 a fost ecranizată în regia lui Nicholas Hytner, primind două nominalizări la premiile BAFTA. În regia și scenografia lui Vlad Cristache, „poveștile cu parfum de liceu” se desfășoară într-un spațiu multifuncțional. Trecerile rapide de la clasa-bibliotecă-birou surprind tocmai lipsa „pereților”, mediul ideal în care bârfele picante despre elevi și profesori circulă nestingherite. Astfel, la școala de prestigiu Cutlers’ Grammer din Sheffield se anunță sosirea unui nou profesor de istorie a cărui misiune este să asigure intrarea băieților la Oxford și Cambridge, primul examen de maturitate al acestora.

În momentul decisiv din viața unui adolescent, cu subtilitate, spectacolul reușește să stârnească îndoieli, confuzii, întrebări: pentru ce, cine și de ce înveți? E mai important să manipulezi niște examinatori sau să-ți hrănești sufletul cu poezie și artă? Te pregătești pentru viață în sine sau doar pentru o banală admitere? În jurul acestor întrebări-nucleu orbitează doi profesori, Hector (Mihai Dinvale) și Irwin (Radu Iacoban) care își dispută teritoriul, elevii și metoda de a educa. Cel dintâi actor construiește acel tip de profesor-mentor care nu se mai încadrează în sistem și programă și care, dincolo de plictisul specific meseriei și de înclinațiile homosexuale, amintește prin blândețe, umor și iubirea pentru poezie de celebrul îndrumător, John Keating, din Dead Poets Society, interpretat de Robin Williams. Radu Iacoban esențializează profesorul modern care știe cum se poate fructifica fiecare informație, dar inadaptat societății, aparent dur și care încearcă să-și mascheze homosexualitatea.
Între acești doi poli oscilează opt tineri în uniformă trendy, fiecare cu personalitatea sa distinctă și cu o singură țintă, după caz. Dakin, în interpretarea lui Alexandru Ion, devine tânărul cuceritor, inteligent și care se aventurează în expediția specifică adolescenților, sexul. În contrast, Scripps e mai atașat de liturghie și de psalmi, iar Cezar Grumăzescu reușește să redea cu umor relația personajului său cu Dumnezeu, fără să-i anuleze însă profunzimea. Posner e multitalentat, e actor, specializat în Edith Piaf, sensibil, evreu și gay. În interpretarea lui George Albert Costea acest cocktail e savurat cu măsură, energie și, inevitabil, cu un adaos considerabil de comic. Grupul e întregit de Crowther (Radu Mateucă) și Lockwood (Mihai Conrad Mericoffer) la care se adaugă spiritul sportiv și naiv al lui Rudge (Dan Clucinschi), personalitatea plină de umor a lui Timms (Gabriel Costin), iar fiecare moment „onorabil” din viața lor este surprins de fotograful personal, Akthar (Alexandru Voicu).

În această școală de pe scena Teatrului Excelsior nici măcar directorul (Cristian Nicolaie) sau profesoara de istorie (Daniela Ioniță-Marcu) nu poartă masca acră și imuabilă a statuilor vivante numite adesea și dascăli. „Formula magică” propusă de Vlad Cristache umanizează acolo unde, de obicei, te izbești de rigiditate, mizează din plin pe umor și pe energia actorilor tineri care reușesc să învie pe alocuri inconștiența adolescentină. „The History Boys” nu este un spectacol cu pretenții, celor mai vârstnici le împrospătează amintirile dacă au puțină răbdare și voie bună, iar pe adolescenți îi face să se simtă liberi, aici e o parte din lumea lor. Cu visuri împlinite și visuri spulberate, cu poezie și testosteron, cu prietenie și uitare, dar învăluite în glazura dulce-amăruie a umorului, punctul forte al acestui spectacol.

Oana Bogzaru http://yorick.ro/sufletul-adolescentin-fata-in-fata-cu-examenul-de-maturitate/




The History Boys – Poveşti cu parfum de liceu, de Alan Bennett, traducerea, regia, scenografia: Vlad Cristache, cu: Mihai Dinvale, Radu Iacoban, Daniela Ioniţă-Marcu, Cristian Nicolaie, George Albert Costea, Alexandru Ion, Cezar Grumăzescu, Gabriel Costin, Conrad Mericoffer, Dan Clucinski, Alexandru Voicu, Radu Mateucă, Teatrul Excelsior.

Finlanda a tulburat Europa anunţînd o schimbare radicală în sistemul de educaţie: va renunţa la predarea materiilor (matematică, geografie etc.) şi va trece la „învăţarea-fenomen“, pe o temă dată. Elevii nu vor mai sta în bănci, vor interacţiona cu profesorii, se va pune accent pe activarea copilului. Focusul este pe construcţia de abilităţi astfel încît elevul să înveţe lucruri concrete, nu teorii. Copilul este educat pentru viaţă, nu pentru examene. Dezbaterile provocate de decizia finlandezilor (aplicabilă deocamdată doar în Helsinki) au scos la iveală admiratori şi contestatari înfocaţi, şi unii, şi alţii opinînd (de multe ori categoric) în afara vreunei experienţe concrete. Însă în ultimii ani, finlandezii au testat sistemul în cîteva şcoli şi par să aibă argumente pentru implementarea lui pe scară largă. Cert este că iniţiativa relevă o problemă majoră în învăţămîntul mondial: şcoala aşa cum o ştiam nu mai este în pas cu vremurile, se dovedeşte ineficientă în pregătirea omului contemporan „multitasking“ şi trebuie reformată.

Pe fondul zăpăcelii produse de finlandezi, Teatrul Excelsior a prezentat, în premieră naţională, The History Boys – Poveşti cu parfum de liceu de Alan Bennett, text cunoscut mai ales prin filmul lui Nicholas Hytner (2006), cu Richard Griffiths în rolul profesorului Hector. Piesa lui Bennett pune în dezbatere exact modalităţile şi scopurile educaţiei pe care le aduce în atenţie şi decizia finlandeză. Un grup de elevi din ultimul an de liceu fac obiectul confruntării a două viziuni diferite asupra educaţiei, întruchipate de profesorii lor. Profesorul de literatură Hector este un spirit renascentist, care vede lucrurile conectate unele cu altele. Predă franceza cu ajutorul teatrului şi engleza prin muzică şi film. Dezvoltă gîndirea prin practică, face predarea incitantă, stîrneşte elevii, le stimulează creativitatea şi le foloseşte plenar abilităţile. Irwin, tînărul profesor de istorie, are o abordare pragmatică şi îndrăzneaţă. Scopul lui este succesul elevilor la examene. Viziunea lui se bazează pe originalitate şi inovare, pe căutarea unor abordări surprinzătoare asupra subiectelor clasice care să demonstreze o gîndire vie, scormonitoare şi să asigure succesul pe o piaţă competitivă. Fundamental, cele două viziuni asupra învăţămîntului se orientează una spre educaţia pentru viaţă, pentru dezvoltarea personală şi suflet, alta spre cîştigarea competiţiilor, pentru piaţa muncii şi succesul material. Una vizează omul ca fiinţă superioară cu necesităţi culturale, alte vizează omul cu nevoi practice într-o societate competitivă (competiţia este stimulativă sau restrictivă pentru copii?) căreia trebuie să-i facă faţă. De fapt, cele două viziuni asupra educaţiei sînt complementare şi profesorii realizează, în timp, că este benefic pentru elevi să combine cele două stiluri de predare chiar dacă, în mod concret, lucrul împreună eşuează (oameni sîntem şi orgoliile nu ne sînt străine).

O altă problemă pe care o ridică deopotrivă textul şi spectacolul este relaţia profesor – elev, care are multiple aspecte. Relaţia este, în esenţă, una între discipol şi mentor, implică predarea cunoştinţelor, dar şi exersarea lor, folosirea lor în scopuri practice, utile în dezvoltarea personală şi în parcursul profesional. Există profesori care inspiră, cum este Hector sau profesori care provoacă, urmărind un scop precis, precum Irwin. Relaţia între discipol şi mentor atinge şi latura afectivităţii care vizează fizicul, dar în piesa lui Alan Bennett aceasta se păstrează în limita „siguranţei“. De fapt, din punct de vedere erotic, în piesă este importantă „deşteptarea primăverii“, adică relevarea sexualităţii adolescenţilor: primele iubiri, platonice sau fizice, primele suferinţe. Băieţii sînt mai experimentaţi sexual decît profesorii lor (diferenţe de generaţie). Piesa pune problema relaţiei dintre educaţie şi morală, a conexiunilor care se fac în procesul de învăţare şi care pot duce inclusiv la relaţii „socratice“ între profesor şi elev.

The History Boys se concentrează pe un grup care este exemplar pentru liceeni căci conţine tipologiile clasice – liderul, ratatul, haiosul, talentatul, tocilarul etc. Spectacolul lui Vlad Cristache construieşte acest microunivers într-o sală de clasă ideală, care arată ca o bibliotecă (ce bine ar fi să fie aşa şi în realitate), dar pe care băieţii o folosesc şi ca „scenă“ pentru aplicaţiile practice ale subjonctivului, să zicem. Cele două grupuri, profesori şi elevi, sînt portretizate diferit. Profesorii sînt mai rigizi, mai schematici. Irwin (Radu Iacoban) este introvertit şi îşi urmăreşte sec obiectivele. Hector (Mihai Dinvale) este exuberant, imprevizibil, chiar şi în mizantropiile sale, dar se limitează totuşi la un tipar, acela al nonconformistului. Reuşita aparţine liceenilor interpretaţi de actori tineri, afirmaţi în teatrul independent. Alexandru Ion are o inteligenţă cinică, alunecoasă, George Albert Costea se dovedeşte fragil şi muzical, Gabriel Costin e mucalit etc. Succesul este al grupului în întregul său căci şi miza este tot de ansamblu. Ceea ce se confruntă în spectacol sînt cele două tipuri de educaţie şi efectele lor asupra unui grup, iar Vlad Cristache orchestrează coerent această confruntare. Lucrat cu atenţie, inclusiv momentele muzicale, spectacolul se susţine ca show, are umor cît să atragă şi dramă cît să neliniştească, este dinamic şi, pe alocuri, delicios de ireverenţios. Mai mult, este un spectacol care ridică o problemă acută în România: cum şi ce învăţăm? Din păcate, deşi societatea românească îşi pune aceste întrebări în teorie, şcoala este departe de soluţionarea lor practică. Discuţiile despre sistemele de educaţie – cea din spectacol şi cea din viaţa reală, generată de decizia Finlandei de a reforma şcoala – sînt amîndouă la fel de departe de realitatea românească. La noi, educaţia a fost distrusă şi încă nimeni dintre cei pompos numiţi „factorii decizionali“ nu pare să aibă vreo idee despre ce anume s-ar putea pune în loc.

The History Boys este un spectacol necesar, de văzut în egală măsură de liceeni, profesori şi părinţi. Proiect îndrăzneţ al Teatrului Excelsior, care se află în plină reconstrucţie de identitate, spectacolul arată că direcţia artistică spre care acesta se îndreaptă este bună. Sper să fie şi de succes, mai ales că The History Boys este un show încîntător, nu doar unul neliniştitor.

Cît despre educaţie, e aşa cum zice Hector: „Dă mai departe ceea ce ştii. Nu pentru mine, nu pentru voi, ci pentru cineva, undeva, cîndva. Ăsta e jocul pe care am vrut să îl învăţaţi.“


Oana Stoica http://dilemaveche.ro/sectiune/arte-performative/articol/domnilor-profesori-dragoste